Poze (1)| Video (0)

Nimic

Ultima oră: 07:15

Fumează o ţigară. Nu se gândeşte la nimic. Sau poate se gândeşte la prea multe... E singură, dar îşi caută singurătatea în chiştocul de ţigară murdărit cu ruj roşu.  De ce îi place rujul roşu? Pentru că dă bine cu chiştocul singuratic. Şi totuşi... de ce? Nu ştie.
Îşi târâie picioa­rele după ea prin ploaie, nu ştie unde să se ducă. Tuşul negru i se prelinge pe faţă, curge în roşu, se amestecă. Faţa este acum precum sufletul. Jegoasă. Acum e jegoasă cu totul. I se pare ciudat că se re­găseşte în jeg, dar îi place. Acum nu mai este nefericită. Un zâmbet strâmb se strâmbă pe faţa ei urâtă. Pentru prima dată spune că e frumoasă.. Părul nespă­lat, faţa jegoasă, hainele mult prea mici şi împuţite, pa­pucii de clovn, ochii obosiţi. E frumoasă.
Îşi mai aprinde o ţigară şi se holbează la ea. Se întreabă cum ar fi să-i fumeze cineva su­fletul. Poate că s-ar simţi mai bine fu­mată decât singură. Se mânjeşte încă o dată pe buze cu rujul roşu. Mânjeşte şi ţigara la rândul ei şi îşi continuă drumul spre nimic. Sau spre undeva, undeva oriunde. Merge aplecată şi sictirită.  Parcă zâmbetul nu se mai strâmbă, dar nici nu zâmbeşte. Fiinţa şi-a adus aminte de ea şi de urâţenia ei. Acum plânge. Stropii de ploaie fac cunoştinţă cu lacrimile ei sărate şi amare. Lacrimile curg în roşu. Roşul se prelinge încet pe papucii ei de clovn. Suspinele ei gâdilă liniştea nopţii şi noaptea râde de ea. Noaptea râde în hohote de fiinţa singură, urâtă şi jegoasă.
Aruncă ţigara, o calcă şi îşi mânjeşte buzele cu ruj roşu. Îşi continuă drumul spre nimic. Nu-i mai pasă că râde noaptea de ea. Nu îi mai pasă că îi mai pasă. Ştie că viaţa ei este precum un prezervativ uzat. Ea, ca şi prezervativul, nu mai este bună de nimic. Viaţa ei este de unică folosinţă. Cineva s-a folosit de ea odată şi acum îi rămâne doar să o arunce altcineva la gunoi. E trist. Ea spune că poate nu există acel „altcineva” care să o arunce la gunoi. Spune că se aruncă singură.
Îşi aprinde încă o ţigară şi prelungeşte momentul. Nu mai vrea să îşi privească sinele jegos. Caută o altă persoană cu care să se înlocuiască. Dar de unde? De ce a lăsat vremea să o strice? De ce a lăsat vremea să-i mur­dă­rească privirea? De ce umblă pierdută şi caută nimic? De ce se mânjeşte cu ruj roşu?
Doris Bota